Bușteni-Babele și retur… în timp

Ar fi fost aiurea să ajungem la Braşov în scopuri de cocoţat pe munţi şi să nu profităm de ultima jumătate de zi disponibilă pentru a urca până sus în Bucegi, mai ales că în toamnă se vor împlini 20 de ani de când am făcut cunoştinţă cu Babele de pe platou.

Aşa că m-am simţit obligat să le fac o nouă vizită, prilej numai bun pentru a le prezenta şi pe cel mai mare dintre plozii din dotare. Drept pentru care ne „dezcazăm” repejor şi ne avântăm din Braşov spre Buşteni, spre telecabină, căci nu mai avem timp să luăm în piept vreun traseu deoarece până în seară trebuie să ajungem înapoi la Suceava.

La prima oră a dimineţii de duminică electorală traficul nu este foarte aglomerat aşa că ajungem repede lângă clădirea telecabinei a cărei siluetă o recunosc de parcă nimic nu s-a întâmplat în ultimele decenii şi căutăm din ochi o variantă de parcare. Un nene încearcă prin limbajul trupului să ne atragă atenţia de pe trotuar aşa că prietenul meu, care conduce, opreşte maşina şi, neştiind ce vrea ăla, încearcă să deschidă discuţia întrebându-l care-i parcarea pentru telecabină. „Parcarea de la telecabină? Extraordinar!” răspunde politicos nenea pe un ton din care eu pricep că suntem proşti-grămadă dacă nu înţelegem că spaţiul din spatele clădirii, între două maşini de epocă (una cred că era chiar VW Golf) şi tomberoanele de gunoi, de altfel vizibil şi elegant delimitat cu bucăţi de bandă de plastic rupte şi legate artistic în mai multe locuri, reprezintă ceea ce căutam noi. „Bag-o acolo, în spate la aia! Dă-o mai aproape, aici! Las’ că ieşi tu…” ridică amabil „bariera” nenea care se dovedeşte a fi administratorul parcării, sfătuindu-l pe prietenul meu să utilizeze cât mai eficient spaţiul.

Maşina se opreşte şi, cu ochii pe crucea care ba apare, ba dispare între nori, sărim nerăbdători din maşină – mă rog, cei din dreapta, care aveau cum, căci cei din stânga se strecoară şerpeşte încercând, pe cât posibil, să lase vopseaua auto la locul ei, pe caroserie.

Ne echipăm cât de repede putem, nu că am avea tare mult echipament de pus pe noi, şi ne grăbim spre cealaltă parte a clădirii, puţin îngrijoraţi de o eventuală coadă, mai ales că deasupra noastră, pe „peron”, chiţăiau excitaţi un grup mărişor de copii. Hei, dar nu am uitat nimic?! Sigur că da, ţine să ne amintească discret nenea pe care îl ignorasem ultimele minute. Acesta ocupa acum funcţia de casier, aşa că ne aştepta ceva mai încolo afişând un zâmbet profesional discret, asemeni unui căţel căruia îi reuşise trucul şi îşi aştepta recompensa. „Parcarea costă 10 lei ziua” se cocoşează el serviabil, clătinându-se uşor în bătaia vântului care nu mai mişca frunzele. Perfect! îmi zic gândindu-mă că, na, o dată la patru ani votează omul, e normal să tragă de dimineaţă o porţie de curaj lichid ca să îşi pună ordine în opţiunile electorale. Şi o jumătate de zi? Că vreau să prind numărătoarea voturilor acasă. „Nu se poate. Tot atâta costă.” strânge din umeri ca şi cum ar fi imposibil de calculat. Asta este, am plătit şi mai mult pentru parcare de-a lungul vieţii mele de turist, aşa că îi întind bancnota cerută în schimbul căreia primesc, pe post de chitanţă, un zâmbet şi mai larg. Sau poate zâmbetul era pentru cel de la maşina de lângă noi care îi băgase în palmă, pe la spatele meu, o bancnotă de cinci şi una de unu?!

Cu pulsul uşor crescut probabil de la aerul pur mă grăbesc să îmi ajung din urmă grupul. Trec repede pe lângă o uşă înfundată în laterala clădirii, pe care remarc că scrie mare „Ieşire” şi mai mic alte informaţii extrem de importante pentru cei care s-au dat deja cu telecabina (preţul biletelor, programul de funcţionare şi cred că şi ceva reguli de comportament în spaţiile închise – dar nu sunt sigur de astea din urmă că am uitat să le citesc la plecare). Reuşesc să îmi ajung grupuleţul exact în locul în care se pătrunde, pe o portiţă, pe o alee îngustă delimitată elegant cu un gărduţ metalic, pictat abstract sugerând vopseaua scorojită. „Aşteptaţi aci, la portiţă şi o să vă strige doamna!” ne sperie nişte băieţi ce vindeau lângă gărduţ tot felul de produse artizanale româneşti fabricate în China. „Nu, nu, lasă-i să meargă! Că i-a strigat pe ăia dinainte şi poate îi lasă şi pe ei” ne refuză altul plăcerea de a aştepta un timp indefinit în soarele tot mai puternic, sugerându-ne să îi urmăm pe cei patru băieţi care se chinuie să îşi urce biţele de teren pe scările cam înguste ce trec pe lângă toaletele de la primul nivel (un fel de parter înalt) spre casa de bilete de la etaj. În schimbul a 102 lei (68 pentru adult + 34 pentru copil 5-12 ani – că dacă-i mai mare sigur fumează şi atunci mai bine să dea alocaţia pe biletul întreg decât pe ţigări sau mai ştiu eu ce alte prostii) primesc două carteluţe cu care mă grăbesc prin sala de aşteptare spre o uşă mărginită de un alt gărduţ metalic la fel de elegant ca şi cel de jos, doar că aici era pictat ca şi cum ar fi fost ştearsă vopseaua.

Pe domnul care supraveghează îmbarcarea şi care, în mod ciudat, nu prea părea impresionat de faptul că e duminică şi e la serviciu, nu îl lasă inima să ne lase să ne înghesuim în telecabina care tocmai sosise, laolaltă cu cei patru biciclişti, cele patru biciclete şi alţi vreo 6-8 turişti, aşa că ne conduce „după gard, vă rog!” să studiem afişele vintage pline de informaţii ce acoperă cu mult bun gust, ici-colo, pereţii sălii de aşteptare.

Cum bine ştiţi, timpul pare că zboară atunci când aştepţi împreună cu 4 copii 5-12 ani care nu au mai fost în viaţa lor cu telecabina, aşa că nu cred că sunt o sursă de informaţii corecte în ceea ce priveşte timpul ce a trecut până la sosirea următoarei telecabine. În care urcăm doar noi după ce trecem prin turnicheţii acţionaţi de carteluţele de care vă spuneam, după ce, în prealabil, au fost citite cu atenţie şi de domnul amabil.

Prietenul meu se gândea că ar fi păcat să urcăm singuri în telecabină, aşa că personalul de acolo i-a citit gândurile şi a mai aşteptat vreo 15-20 de minute (dar iarăşi nu pot fi sigur din acelaşi motiv invocat mai sus) să mai vină şi alţi doritori de ascensiuni rapide spre aerul rarefiat al Bucegilor. Până la urmă, abia-abia ne-am strâns vreo 25-30 de persoane şi un adorabil Saint Berrnard adult, care ne-am aşezat comod în picioare pe lângă geamurile telecabinei (doar Saint Bernardul n-a mai prins loc la geam şi a părut destul de trist din cauza asta).

Prin geamurile mătuite de intemperii peisajele se ghicesc perfect astfel că timpul petrecut la urcare este mult mai mic decât cel pe care l-am petrecut aşteptând cabina să coboare, prilej numai bun pentru a-i exemplifica lui fi-miu teoria relativităţii.

Sosirea pe platou se întâmplă după ce şoferul (da, da, nu râdeţi, telecabina are şofer) trebuie să efectueze nişte manevre complicate ce au ca scop oprirea maşinăriei în siguranţă la peron. Punctul terminus al călătoriei îl reprezintă o clădire pe care am avut timp să o studiez pe îndelete abia ceva mai târziu, aşteptând îmbarcarea înapoi spre Buşteni.

Această clădire, din care ultima plecare se întâmplă la ora 15:45 (aşa cum cineva cu un ridicat simţ artistic a scris, de mână, pe geamul din placaj masiv) adăposteşte şi un snack-bar cu produse de la 5 lei în sus, o toaletă cu servicii de la 1 leu în sus (merită banii căci nici măcar nu trebuie să tragi apa – asta face, cu găleata dintr-un butoi uriaş, doamna la care plăteşti) şi o confortabilă sală de aşteptare întinsă de-a lungul unei scări de beton şi a unui hol (mobilat cu un gărduţ metalic din aceeaşi colecţie ca şi cel de jos). Să nu vă fie teamă de zăpuşeală, aerul condiţionat de uşa de jos şi de cea de sus funcţionează perfect!

La interior clădirea se încadrează, zic eu, în stilul minimalist – avangardist, creatorul urmărind ca prin utilizarea excesivă de tencuială scorojită, de decoraţiuni abstracte sub formă de panouri şi doze electrice cu fire la vedere sau de geamuri acoperite de straturi groase de pânze de păianjen, să redea câteva din aspectele vieţii dificile pe care o trăieşte omul pe munte.

În capătul sălii de aşteptare, înainte de uşa ce se deschide scârţâind melodios spre peronul de pe care se face îmbarcarea (şi debarcarea dacă te lasă cei care vor să urce) demodaţii turnicheţi de jos au fost înlocuiţi cu un lanţ mai modern ce limitează accesul persoanelor neautorizate.

Personalul ce permite accesul spre peron – adică un domn care se încrunta profesionist numărând persoanele care îi treceau prin faţă, a fost la fel de amabil ca şi colegul de jos închizând lanţul când mai eram doar trei persoane – eu şi două tinere domnişoare. Şi nu că m-ar fi deranjat să aştept următoarea cabină cu ele, dar prietenului meu, văzând că eu rămân cu fetele şi el pleacă cu copiii, i s-a trezit instinctul de gentleman (că doar nu invidia) şi a întors grădiniţa înapoi de pe peron zicând că trebuie să rămână şi ei şi să plece în loc tinerele munţomane.

Timpul s-a scurs repede aşteptând a doua cabină, sprijinindu-ne picioarele obosite pe gardul comod de fier şi admirând opera decoratorului. Coborârea a decurs fără probleme, doar cu nişte urechi uşor înfundate de diferenţa de nivel şi la fel de uşor desfundate cu două palme părinteşti după ceafă. Sosirea la baza din Buşteni se face pe acelaşi peron de pe care am plecat şi pe care ne aştepta acelaşi domn care ne trece din nou cartelele prin turnicheţi, prilej pentru amicul meu să se întrebe ce se întâmplă cu cineva care coboară fără bilet (sus nu te întreabă nimeni nimic) – probabil e trimis înapoi sus sau poate că rămâne blocat pe peron ca în filmul ăla cu aeroportul…

Cam aşa am revăzut eu telecabina de la Buşteni. Cu un mare accent pe „cam”…