MĂNĂSTIREA PROBOTA
În anul 1391, în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391), izvoarele vremii consemnează existenţa Bisericii “Sf. Nicolae” în Poiana Siretului. Acest lăcaş de cult era construit din lemn de stejar, fiind una dintre cele mai vechi biserici atestate pe teritoriul Moldovei. Locul unde a fost construit acest lăcaş de cult nu este cunoscut, din denumirea sa rezultând că se afla în mijlocul unei păduri. El este menţionat din nou într-un document din 2 iulie 1396.
Mai apoi, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a clădit o nouă biserică, de această dată din piatră, mai la vale, de-a lungul pârâului Probota. În această biserică, Ştefan cel Mare a îngropat-o pe mama sa, Oltea Doamna, decedată în 1465. Lăcaşul de cult a fost avariat de un cataclism, fiind reconstruit de Ştefan cel Mare. Nici acest lăcaş de cult nu are viaţă lungă, fiind dărâmat în urma unei alunecări de teren. Urmele acestei biserici se mai văd şi astăzi.
Peste câţiva ani, în 1530, aproape de locul acelei biserici, pe un platou ce domină valea Siretului, Petru Rareş ridică mănăstirea Probota, ce a fost pictată în 1532. Se pare că domnitorul a fost îndemnat să ctitorească această biserică de către vărul său, Grigorie Roşca, care a fost şi primul egumen al Mănăstirii Probota (1527-1546) şi a devenit apoi mitropolit al Moldovei (1546-1551).
Mănăstirea Probota a beneficiat de o atenţie deosebită din partea domnitorului Petru Rareş. Acesta i-a întărit toate daniile mai vechi pe care le primise Biserica “Sf. Nicolae” din Poiana Siretului, adăugându-i sate noi şi înzestrând-o cu odoare de preţ. Ctitoria sa a devenit necropolă voievodală. În septembrie 1546, domnitorul Petru Rareş a fost înmormântat în biserica ctitorită de el.
Zidul de incintă, gros de peste 1 metru şi înalt de 6 metri, cu turnuri de apărare, avea să fie ridicat în 1550 de către doamna Elena Rareş şi fiii săi. Tot aici aveau să fie înmormântaţi Doamna Elena, soţia sa şi fiul lor Ştefan.
Domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) a refăcut parţial zidurile de incintă, turnurile de colţ şi acoperişul bisericii şi a construit o a doua casă domnească, la sud de biserică.
În anul 1677, mitropolitul Dosoftei a închinat Mănăstirea Probota şi moşiile ei Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Aici s-au instalat călugări greci care nu s-au îngrijit de conservarea ansamblului mănăstiresc, nepăsarea lor ducând la degradarea în timp a ctitoriei lui Petru Rareş. Mai mult, aceştia repictează biserica cu zugrăveli în tehnica „a secco”, în stil neorealist, realizate grosolan şi de proastă calitate.
După decenii în care a stat în uitare, Mănăstirea Probota a revenit în atenţia publică în 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Atunci a fost adusă în biserică piatra de mormânt a Doamnei Oltea, mama fostului domnitor.
Între anii 1934-1937, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat unele lucrări de restaurare a bisericii şi clisiarniţei, sub coordonarea arhitectului Horia Teodoru. În 1986, s-au desfăşurat lucrări de consolidare a bisericii, fiind înlocuit acoperişul de şindrilă cu unul nou care respecta însă formele tradiţionale.