MĂNĂSTIREA VORONEŢ
La 5 km de Gura Humorului, cea mai reuşită operă a stilului arhitectural moldovenesc, monument istoric şi de arhitectură, mănăstirea Voroneţ a fost ridicată în numai 3 luni şi 3 săptămâni, între 26 mai 1488 şi 14 septembrie a aceluiaşi an. Potrivit legendei consemnată de cronicarul Ion Neculce, mănăstirea fusese promisă de Ştefan cel Mare în 1476, duhovnicului său vieţuitor pe aceste locuri, Daniil Sihastru, şi ridicată după câştigarea bătăliei de la Valea Albă – Războieni, împotriva turcilor.
Pictura exterioară şi pridvorul se adaugă în 1547 de către mitropolitul Grigore Roşca, construcţia devenind o „perlă a Moldovei”, cea mai frumoasă dintre toate mănăstirile româneşti pictate.
Clădirea a funcţionat ca mănăstire de călugări din 1476 şi până în 1785, când Imperiul Habsburgic a desfiinţat mănăstirile din Bucovina. Din 1991 funcţionează ca mănăstire de maici. Din anul 2004 este inclusă în Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava. Precum şi în Patrimoniul mondial UNESCO.
Arhitectural, întâlnim la Voroneţ o sinteză de elemente bizantine (plan treflat – sub formă de cruce – cu turlă peste naos), gotice (ziduri mai înalte decât la bisericile locale, din lemn, arcuri la ferestre şi uşi, contraforturi în pereţii exteriori) şi autohtone (turla pe „bolţi moldoveneşti”, ocniţe sub cornişă, arcuri la abside, discuri smălţuite), iar pictural, elemente locale (buciumul locuitorilor de la munte şi cobza, ştergare naţionale, peisaj muntos bucovinean, legende folclorice: Adam ară, Eva toarce lână).
Pictura interioară datează din timpul lui Ştefan cel Mare, fiind realizată în anul 1496, în timp ce pictura exterioară este din vremea lui Petru Rareş. În pridvor sunt pictate calendarul creştin ortodox şi multe alte icoane. Tot în pridvor se află mormântul mitropolitului şi ctitorului Grigore Roşca.
Lângă uşa de la intrare în pronaos se văd zugrăvite chipul lui Daniil Sihastru şi al mitropolitului Grigore Roşca, văr al lui Petru Rareş.
Mormântul schimnicului Daniil, sfetnicul lui Ştefan cel Mare şi primul stareţ al mănăstirii, se păstrează acoperit cu o lespede de piatră în pronaosul bisericii.
În naos se află pictat în 1496 tabloul cu chipul lui Ştefan cel Mare, ctitorul lăcaşului, împreună cu Doamna Maria-Voichiţa şi fiul şi moştenitorul lor, Bogdan al III-lea.
Foarte valoroasă este catapeteasma de la altar, din lemn de tisă, cu uşile împărăteşti – o capodoperă în domeniul sculpturii.
Alb, galben, ocru, ruginiu, violet, cinci nuanţe de verde. Şi, deasupra tuturor, albastrul de Voroneţ. Acestea sunt culorile ce ne încântă de pe pereţii mănăstirilor bucovinene. Nenumărate au fost încercările de a identifica substanţele din care meşterii îşi preparau vopselurile. Şi, dintre toate culorile, doar albastrul Voroneţului îşi mai păstrează şi azi misterul.
Cert este că la baza culorii stă pulberea de azurit, un cristal albastru intens ce a călătorit către aceste meleaguri din Maroc sau poate din Namibia, ori poate chiar din China, căci numai acolo poate fi găsit. Această pulbere, ce trebuie să fi costat o avere, era combinată cu o substanţă organică şi aplicată cu o tehnică specială iar rezultatul, un albastru viu pictat pe fundalul negru lucios obţinut cu ajutorul unui cărbune de lemn ne încântă şi astăzi. Cât despre liantul organic din albastrul de Voroneţ, rămas încă o enigmă, unele cronici susţin că meşterii ar fi primit cam multe butoaie de ţuică de prună pentru a le fi utilizat doar în scopul binecunoscut…
Pictura din naos şi altar s-a degradat de-a lungul timpului din cauza fumului lumânărilor, a condensului din interior pe timp de iarnă, precum şi a degradării naturale a culorilor, ori a stratului de tencuială din zidărie.
Renumele acestui monument l-a adus în primul rând pictura exterioară, frescele „Judecata de apoi”, „Arborele lui Ieseu”, „Acatistul Sf. Ioan cel Nou”, la care predomină un albastru de o tonalitate specială, aşa-numitul „albastru de Voroneţ”, realizat de maeştrii locali prin includerea în compoziţia vopselei a unui mineral (azurit). Acest „Albastru de Voroneţ”, precum şi fresca „Judecata de Apoi” de pe faţada de vest i-au adus mănăstirii supranumele de „Capela Sixtină a Orientului”; specialiştii compară albastrul de Voroneţ al meşterilor locali cu roşul lui Rubens şi verdele lui Veronese.
Din dorinţa de finaliza cât mai repede construcţia bisericii pentru a se putea oficia în ea slujbele religioase, aceasta a fost tencuită şi zugrăvită repede cu pătrăţele mici, roşii şi albe, imitând piatra şi cărămida. Mai apoi, meşterii zugravi au aplicat o a doua tencuială dintr-un amestec de var şi câlţi. Concomitent cu aplicarea tencuielii se realiza şi pictura, acesta fiind şi secretul longevităţii sale. Astfel, vopselele erau aplicate peste tencuiala încă umedă, mai întâi contururile (cu negru sau ocru), apoi fundalurile cu tonuri de culoare preparate dinainte şi, abia la sfârşit, meşterul picta detaliile şi aşeza luminile şi umbrele. Apa ce ieşea din tencuială forma o crustă care protejează culorile până în ziua de azi. Pictura era împărţită pe bucăţi mici ce puteau fi finalizate într-o zi iar lucrarea pornea întotdeauna de sus în jos. Pentru a nu apărea diferenţe de linii sau nuanţă între aceste părţi ale lucrării, bucăţica lucrată într-o zi (giornata în termeni de specialitate) ilustra o scenă biblică şi era despărţită de celelalte prin linii.
Pe peretele sudic al bisericii, pe coloane, sunt pictaţi filosofi greci şi latini, Aristotel şi Platon, alături de Sfântul (creştin) Onufrie.
Peretele de nord, mai expus intemperiilor, este şters parţial.
Modul în care a fost concepută pictura exterioară la Voroneţ a constituit un început de şcoală în pictura murală moldovenească, fiind reluată în variantă la celelalte mănăstiri din nordul Moldovei: Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Arbore, Sf. Ioan din Suceava.
