De la legende la istorie
Favorizate de cadrul natural bogat şi variat, aşezările umane în teritoriul judeţului Suceava se pierd mult în istorie. Cele mai vechi urme de vieţuire datează din paleoliticul superior (100.000 – 10.000 î.e.n.) şi au fost semnalate la Baia, Dolhasca, Udeşti, Suceava sau Bogdăneşti, unde au fost identificate aşezări aparţinând unei populaţii de vânători şi culegători.
În epoca neolitică, populaţia creşte numeric şi adoptă o viaţă sedentară mai pronunţată, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Din această perioadă datează aşezările de la Suceava şi Probota (aparţinând culturii Criş) dar şi vestigiile culturii ceramice liniare de la Mihoveni, ale culturii precucuteniene de la Ruşii-Mănăstioara şi Bosanci, precum şi descoperirile de la Solca, unde au fost scoase la iveală urmele unuia dintre cele mai vechi centre de obţinere a sării din ţara noastră. Sfârşitul neoliticului, reprezentat prin cultura Cucuteni, este atestat de numeroase aşezări precum cele de la Drăguşeni, Preuteşti, Rădăşeni, Mihoveni.
Ulterior, în epoca metalelor înfloreşte pe aceste meleaguri o civilizaţie deosebită ce se leagă de începuturile şi geneza civilizaţiei tracice. Uneltele şi armele de bronz descoperite la Cajvana, Preuteşti sau Liteni atestă existenţa culturii populaţiei traco-getice ale cărei urme pot fi urmărite, de acum încolo, fără întrerupere, de-a lungul secolelor.
Mai apoi, împletirea civilizaţiei dacice cu cea romană este dovedită şi de descoperirile arheologice de veche tradiţie geto-dacică împreună cu numeroase elemente ale culturii romane (Suceava, Zvorâştea, Şcheia).
Marcat de marile migraţii ale popoarelor barbare, primul mileniu de existenţă a poporului român, până la începuturile Evului Mediu, prezintă multe semne de întrebare. Începuturile statelor româneşti Moldova şi Ţara Românească au momente de lumini şi umbre, lipsindu-ne unele informaţii preţioase care ne-ar fi fost de mare folos în cunoaşterea istoriei noastre naţionale.
Ceea ce ştim însă cu exactitate este faptul că apariţia Moldovei ca stat se leagă tot de popoarele migratoare. Astfel, în partea de nord a ţării, tătarii porneau frecvent în expediţii de pradă peste munţi, venind din Ucraina şi trecând pe „drumul tătărăsc” de la Siret – Rădăuţi – Suceviţa – Câmpulung – Dorna în Ardeal. Ţara Ardealului, mai bine organizată, respingea aceste expediţii de pradă înapoi peste Carpaţi.
În urma unei astfel de expediţii de alungare a tătarilor din Ardeal, o armată ungurească, căreia i s-au adăugat românii localnici de pe ambele părţi ale Carpaţilor au purtat o luptă sângeroasă pe teritoriul Moldovei, învingând pe tătari, în anul 1352. Armata ungurească s-a retras, lăsând pe Dragoş, la Răsărit de Carpaţi, cu un corp de oaste, care, oprindu-se în zona Rădăuţiului, a instituit o garnizoană militară, un avanpost, pentru a opri trecerea tătarilor pe „drumul tătărăsc” şi prin trecătorile din munţi. Este vorba de un fort militar de avangardă în marginea teritoriului nesigur şi periculos de la Est de Carpaţi. În istoria românească acestei noi organizări i se spune „marcă”.
Nu ştim unde-şi avea reşedinţa Dragoş, dar el s-a oprit la Volovăţ şi a construit o biserică din lemn, dovadă că acolo era o comunitate mai mare de localnici, dar tot posibil e ca la Volovăţ să-şi fi avut şi reşedinţa şi să-şi fi ridicat şi o construcţie din lemn şi pământ pentru încartiruirea grupului său de militari care-l însoţeau. Nu avem nici un fel de informaţie în acest sens.
Dragoş (1352-1354) stăpâneşte puţin, doar doi ani, după care urmează fiii săi, Sas (1354-1358) şi Balc (1359). Amintirea fiilor lui Dragoş a rămas până în prezent prin localităţile Sasca şi Bălcăuţi, lângă Siret. E posibil ca Dragoş să-şi fi avut reşedinţa la Siret, iar lângă reşedinţa sa să-şi fi ridicat şi fiii săi câte o curte boierească, devenită reşedinţă domnească. De ce la Siret? Căci erau câmpuri întinse, fără prea multe păduri şi lacuri, ori mlaştini, cum era la Rădăuţi. Dar nu numai din această cauză, ci pentru că Siret este menţionat în documentele maghiare ale timpului, ca loc unde catolicii aveau călugări şi o biserică catolică.
Bogdan, din Cuhea Maramureşului, un preaputernic al locului, un stăpân local, un nobil român, cum erau mai mulţi pe cuprinsul întregii Transilvanii, intrând în conflict cu regele Ungariei şi nemulţumit, strânge în jurul său o suită de localnici înarmaţi, trece munţii şi îi alungă pe dragoşeşti în Ardeal şi el declară independenţa teritoriului, constituind cu oamenii săi şi cu localnicii o administraţie de sine stătătoare, deci creează o ţară nouă, independentă, cunoscută în istorie sub numele de Moldova. (Turcii, veniţi peste 100 de ani, nu-i vor spune niciodată Moldova, ci „Ţara lui Bogdan”). Deşi istoria Moldovei începe cu Dragoş, Bogdan este întemeietor de ţară nouă şi primul ei domnitor. Dragoş şi ai săi erau vasali ungurilor, stăpâneau un teritoriu restrâns, unde garnizoana lor primise încuviinţarea de a şedea aici, din partea hanului tătar, marele stăpân al teritoriului, care îi oferise noului venit (lui Dragoş, ori lui Bogdan?) un inel cu capul de bour, ce va deveni pecete domnească şi simbolul Moldovei pentru jumătate de mileniu (1354-1859), deşi la origine este un simbol tătărăsc. Tătarii vor prăda ţările române o jumătate de mileniu, căci, unindu-se cu turcii şi atacând împreună, ţările române vor plăti şi turcilor şi tătarilor tribut până la Războiul de independenţă (1877-1878).
Nu ştim unde şi-a aşezat reşedinţa domnească şi deci capitala Bogdan I (1359-1365). S-a crezut multă vreme că s-a oprit la Rădăuţi, unde a ridicat biserica „Bogdania”, care îi poartă numele. S-a presupus că aici ar fi avut şi capitala, deci Rădăuţiul să fi fost prima capitală a Moldovei, ca stat, căci nu avea să ridice biserică domnească într-o localitate (Rădăuţi), iar el să locuiască şi să conducă ţara din altă localitate (Siret). Istoriografii recenţi susţin că nu Bogdan este ctitorul celei mai vechi biserici de piatră din ţară, care este „Bogdania”, că ea a fost ridicată de către un urmaş al lui Bogdan, Petru I, în memoria înaintaşului său, Bogdan. Bogdan avea un fiu, Ştefan, şi un nepot, Iuga, dar la domnie vine urmaşul lui Bogdan, Laţcu (1365-1374), sau (1370-1371), care, din „raţiuni politice”, sub presiunea regelui ungar, trece la catolicism şi în 1371 se înfiinţează o episcopie catolică la Siret. Siretul este menţionat de către unii istorici ca fiind prima capitală a Moldovei, dar pentru puţină vreme, doar 10 ani, pe timpul domniei lui Laţcu. (Opunându-se catolicismului unguresc, familia domnitoare se va muta apoi de la Siret la Suceava, Laţcu, soţia sa, fiica lor vor fi înmormântaţi la Rădăuţi în biserica ortodoxă, împreună cu celelalte neamuri apropiate ale lor, neţinându-se seama de trecerea formală la catolicism, din raţiuni de stat, a capului familiei).
Petru I (1374-1391) va muta capitala Moldovei de la Siret la Suceava, va construi două cetăţi, la Suceava şi la Neamţ. În timpul domniei sale a ridicat biserica „Sfânta Treime” din Siret şi „Bogdania” de la Rădăuţi (după ultimele afirmaţii). A căutat protecţia regelui Poloniei, întreţinând relaţii diplomatice cu acesta, pentru a se proteja de expansiunea ungurească în Moldova. După Petru I urmează alţi 3 domnitori mai puţin importanţi până la Alexandru cel Bun: Roman Voievod (1391-1394), Ştefan I Muşat (1394-1399) şi Iuga (1399-1400). (Nu se cunosc cu exactitate filiaţia şi gradul exact de rudenie din această dinastie domnitoare. E posibil ca acest ultim Iuga să fie fiul lui Bogdan I, iar Ştefan I, fiul lui Iuga şi nepot al lui Bogdan I. Dar ştim că Roman I avea un fiu, Alexandru, care, cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân din Muntenia, îl detronează pe Iuga, luat de domnitorul Munteniei cu dânsul şi Alexandru devine Alexandru cel Bun, domn al Moldovei (1400-1432).
Dar epoca lui Petru I este de prosperitate şi avânt pentru ţară. Aceasta este istoria începuturilor din a doua jumătate a secolului XIV şi este bine de ştiut de la bun început că nordul Moldovei, este partea teritoriului românesc unde şi de unde s-a constituit statul incipient Moldova. De aceea vom începe relatarea noastră cu Zona Rădăuţi, deschizătoare de istorie şi drumuri noi. Volovăţ-Rădăuţi-Siret-Suceava, apoi Iaşi au fost pe rând centre de comandă şi de administrare a teritoriului noului stat românesc, iradiind de la Carpaţi până la Nistru şi Marea Neagră.
Secolul XV, începând cu Alexandru cel Bun (1400-1432) şi încheiat cu Ştefan cel Mare (1457-1504) va fi dominat de aceste două mari figuri istorice.În timpurile lor istoria Moldovei a cunoscut vremuri de zbucium şi războaie (Ştefan cel Mare a avut tot câte un război în aproape fiecare an de domnie), dar şi de relativă linişte, de prosperitate şi glorie, materializate prin construcţia de cetăţi, biserici şi mănăstiri. Şi pentru că la Suceava avea să fie capitala Moldovei vreme de 200 de ani (de la Petru I până la Alexandru Lăpuşneanu, când cetatea de Scaun a Sucevei avea să fie incendiată şi distrusă din ordinul turcilor, iar capitala Moldovei să fie mutată la Iaşi, unde nu era cetate şi domnia ţării era mai expusă intervenţiei turcilor), în localităţile din jurul capitalei se vor ridica strălucitoare edificii de cult, unde, sub steagurile credinţei creştine, se vor aduna oamenii pentru a se uni şi a lupta pentru apărarea fiinţei naţionale în faţa ameninţării turcilor (şi tătarilor, chiar a ungurilor şi polonezilor).
E bine de reţinut că nicăieri în ţară nu vom găsi, ca în acest colţ de ţară, denumit ulterior Bucovina, pe un teritoriu geografic atât de restrâns, un număr atât de mare de monumente istorice reprezentative pentru neamul românesc, mărturisind un nivel local foarte ridicat de civilizaţie de la acea dată. E vorba de Evul Mediu Dezvoltat. Aşa au lăsat înaintaşii noştri moştenire în istorie urmaşilor un număr mare de biserici şi mănăstiri înfloritoare cu care ne mândrim peste vreme.
Aşa arăta ţara la începutul epocii moderne, când, urmare a războiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, Imperiul Habsburgic anexează partea de nord-vest a Moldovei.
Din punct de vedere istorico-administrativ judeţul Suceava cuprinde jumătatea de sud a Bucovinei, la care a fost alipită zona Fălticeni, în urma reformelor administrative postbelice.
Partea de nord a Moldovei a fost anexată de către Austria în anul 1774 care i-a pus numele de BUCOVINA, în traducere însemnând „Ţara fagilor”, datorită întinselor păduri de fag din teritoriu. La sfârşitul Evului Mediu acest colţ de lume a fost modernizat sub administraţia austriacă, trasându-se căi de comunicaţie moderne în teritoriu, creându-se principalele şosele naţionale de azi: Suceava – Rădăuţi – Vicov – Ulma; Solca – Marginea – Voitinel – Vicov de Jos – Putna; Siret – Rădăuţi – Suceviţa – Câmpulung – Vatra Dornei. S-au ridicat biserici şi şcoli în foarte multe localităţi, a luat fiinţă Universitatea din Cernăuţi, atunci, capitală a Bucovinei. S-au făcut cercetări arheologice în teritoriu, s-au renovat şi pus în valoare vechile monumente istorice româneşti cu ajutorul specialiştilor austrieci din domeniul arhitecturii şi picturii, s-au făcut exploataţii agricole moderne cu drenări, canalizări, mecanizări.
După 144 de ani de stăpânire a Bucovinei Imperiul Habsburgic se dezmembrează şi vechea parte de nord a Moldovei revine la ţara mamă, unindu-se cu România în anul 1918.
În anul 1940, în urma Ultimatum-ului sovietic trimis României şi în urma Războiului al Doilea Mondial Uniunea Sovietică, începând cu anul 1944, răpeşte României jumătatea nordică a Bucovinei, încorporând-o Ucrainei, iar jumătatea sudică (judeţul Suceava), rămâne României; Bucovina istorică fiind acum ca un măr tăiat în două.
